Din necredința (un fel de semi-ateism) de a mai pleca din Iași până în clopotnița Părintelui Iustin, pentru a bate clopotele Liturghiei Sfinte, odată cu prima lumină percepută pe cer.
Surd de ecoul continuu al clopotelor ce acaparau total existența apropiată, îmi reproșam strident: ”Parcă se rupe cerul și înghite pământul, Tatăl nostru rostit în gând sună asurzitor fiind patruns cu fiecare vibrație de credință în ființă și suflet, prin toată firea ca de un cutremur inuman”.
Totul a început ieri seara în Iași pe la ora zece, după-amiaza începând să se întunece. Istovit de un drum lung purtat prin răzgândire, ajung la concluzia că totul merită lăsat baltă nefiind vrednic, fizic și monetar, de un asemenea mic eveniment, avănd planuri mai mari de viitor (să termin o facultate neterminată). Încrederea oarbă în rezolvarea problemelor imposibile cu credința, a colegei de pelerinaj îmi ajută foarte mult previzualizarea eșecului terminat în patul cald al întunecatei camere. Dar totuși acea sămânță de încredere, că voi fi în curtea Bisericii părea foarte reală deși imposibilă precum transportul instantaneu în spațiu. Istovit de drum, mă așez pe banca autogării pentru a-mi aduna ultimile fărâne de calm ce îmi trebuiau pentru livrarea mesajului de ultimatum. Înaintea deciziei finale de capitulare apar, ca din nicaieri, (deși recunosc că într-o zi obijnuită îmi activa instantaneu optimismul cel de ”ca de nicăieri”, dar, de data asta, nu), alte două persoane cu speranțe supra-terestre recunuscute imediat de amica încă semi-încrezătoare, știam că nu îi mai puteam opri avântul primit din acel moment, nici cu tirul.
Scurtând povestea la rezumat: -așteptăm o oră o ocazie până în Roman (deși nu eram dornic să ajung acasă de două ori în aceeași zi),
-ne ia până la urmă un autocar pe ruta chișinau-cluj (am vizionat un film dublat in rusă până acas),
-din Roman șoferul mașinii ce ne duce la Părintele, se dovedește a nu fi o doamnă ci o tânâră cu o tonă de caracter și cu rugăciunile și spovedania bine organizate (duhovnic demn de admirat)
-minunea și drumul de la necredință la credință a părut a fi prea scurt (la două sau doișpe noaptea am ajuns la Mn. Petru Vodă)
… Dumnezeu nu e comic, până la capăt, până nu te face să plângi de bucurie, râzând.
-ajuns la Mănăstire așteptăm aproximativ două ore la coadă la Părintele (ce la atingere pare încă să poarte carne vie).
-oamenii merg la treburile lor, uni la somn, printre care și eu care m-am îmbrăcat cu un hanorac ud, fiind conștient de frigul de afară, adorm un timp pe banca de lângă chilia Părintelui.
-mă trezesc adormit tremurând înghețat și amorțit și merg la o plimbare de protocol în jurul bisericii dar nici nu ajung la poartă că mă ia un părinte și îmi spune: hai flăcău la ascultare, și tu!
După ce am bătut cele două clopote mici din colț alături de ceilalți șapte flăcăi și maica ce a bătut toaca de parcă la ea toată arta de a bate toaca se află perfecționată,
-sărbatoarea a decurs ca la înmormântarea unui sfânt (alte detalii ulterioare despre sfințenia slujbei aflați pe net)
”… trăiești așa al nimănui, să nu te aștepte nimeni, să nu te pregătească nimeni, să nu te întrebe cineva (de unde pleci și vii). E cea mai grea pustiire.
Din spatele tăcerii 